Mai multe lacuri de acumulare amenajate în deceniile trecute au trecut prin transformări ample, tot mai vizibile în ultimii ani, cauzate de aluviuni, colmatare, dar și de perioadele secetoase. Localnicii se plâng de starea lacurilor, însă fenomenul poate fi cu greu oprit.
acul Cinciș din Hunedoara a fost amenajat la începutul anilor ’60 pe valea Cernei, după construcția barajului său de beton, la circa zece kilometri de municipiul Hunedoara.
Acumularea, cu o capacitate de aproape 30 de milioane de metri cubi de apă, s-a întins pe mai mult de 250 de hectare, ocupând vetrele mai multor sate din Ținutul Pădurenilor, care aveau să fie înghițite de ape.
Lacul Cinciș „a intrat la apă”
În ultimii ani, lacul Cinciș și-a schimbat treptat înfățișarea în zona din amonte, aflată la 7–8 kilometri de barajul Cinciș-Cerna. Aflată pe malul lacului, biserica ruinată, veche de peste două secole, a fostului sat Baia Craiului, dispărut la amenajarea lacului, reprezintă un reper al transformărilor din zonă.
„În trecut, ne plimbam cu barca până la biserică și chiar intram cu ea în interiorul lăcașului. Încă se mai văd urmele inundării bisericii, lăsate de umezeală. În unele perioade, apele ajungeau la aproape doi metri în interiorul ei. De mai mulți ani însă, apele nu mai ajung la biserica din coada lacului, iar în zona unde luciul lacului acoperea aproape totul în jurul ei vedem acum firul de apă al Cernei, care curge puțin mai sus de locul pe unde curgea înainte de amenajarea Cincișului”, povestește un localnic din Toplița, localitate aflată în amonte de lacul Cinciș.
În fiecare an, uscatul câștigă tot mai mult teren în zona de la „coada” lacului de acumulare. Aluviunile aduse de râul Cerna au format la început o zonă mlăștinoasă, din care, în anii secetoși, ieșeau la iveală mici insulițe de nisip fin. Cu timpul, insulele din amonte s-au lărgit și au devenit permanente, unele unindu-se cu uscatul, iar vegetația s-a instalat treptat pe ele: întâi stufăriș și plante specifice bălților, apoi arbuști și pâlcuri de arbori de luncă. Valea acoperită în trecut de luciul apei, unde localnicii își amenajaseră pontoane și locuri unde legau bărcile, s-a reîmpădurit treptat, iar uscatul se extinde anual cu câteva hectare, conturat de firele Cernei și de pădurile de pe versanți.
Porcii mistreți, căprioarele și numeroase păsări au fost atrase de acest habitat, găsindu-și adăpost în locurile traversate în trecut de bărci și vaporașe. Până la mijlocul secolului trecut, zona modelată de aluviunile adunate timp de zeci de ani era ocupată de casele, bisericile, cimitirele și fostele topitorii ale satului Baia Craiului, care încă își mai păstrează câteva ruine pe malul lacului de acumulare.
Lacul Trei Ape, tot mai mic
În anii ’60 a fost amenajat lacul de acumulare Trei Ape, din Munții Semenic, aflat în vecinătatea satelor Gărâna și Brebu Nou. Barajul său, aflat la altitudinea de 850 de metri, a fost primul ridicat în România din anrocamente cu miez de argilă, materialele locale fiind folosite pentru construcția care avea să adune apele pâraielor Grădiște, Semenic și Brebu, care formează Timișul, unul dintre cele mai lungi râuri din vestul României.
La fel ca Cincișul, în deceniile trecute de la amenajarea sa, lacul Trei Ape a fost o destinație atractivă pentru turiști. Zona de agrement din jurul său era căutată de familiile muncitorilor din Banatul Montan, de timișoreni și chiar de sârbi.
„Îmi amintesc verile în care, de pe malul lacului până pe pășunile din Brebu Nou, era plin de oameni care își așezau păturile și corturile, unii chiar la noi în spatele casei, satul nostru fiind chiar la marginea lacului. De la an la an, satul a devenit tot mai pustiu, iar numărul turiștilor a scăzut, lacul fiind tot mai secat”, spune o localnică din Brebu Nou.
